Delta Dunarii

Turismul rural reprezintă forma de turism concentrată pe destinaţii în spaţiul rural, dispunând de o structură functională de cazare şi de alte servicii eterogene.
Definirea turismului în sens larg a determinat apariţia unor opinii diferite cu privire la conţinutul şi caracteristicile acestuia.
Agroturismul este acea formă de turism în care o persoană sau un grup se deplasează, cazează şi îşi desfăşoară activitatea într-un cadru natural, în mediul rural.

Teritoriul României prezintă o mare varietate de valori cultural-istorice – artă populară, etnografie, folclor, tradiţii, vestigii istorice – un cadru natural armonios îmbinat cu un fond peisagistic variat şi pitoresc. Toate acestea sunt valenţe ale turismului rural românesc în mod special. 
Agroturismul este capabil să valorifice excedentul de cazare existent în gospodaria ţărănească prin implicarea turiştilor în viaţa gospodăriei şi furnizarea acestora de servicii şi activităţi (masă, cazare, interacţiune cu mediul socio-natural) proprii gospodăriei tărăneşti, fără a-i conturba acesteia specificul.

Judeţul Tulcea este prin excelenţă o zonă turistică. Frumuseţea şi diversitatea peisajului, bogăţia şi varietatea vestigiilor arheologice şi a monumentelor istorice dau unicitate judeţului.
Sub motto-ul “Delta Dunării pentru noi şi pentru prosperitate” funcţionează Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Rezervaţia Biosfera Delta Dunării cu sediul la Tulcea, este a treia ca imporatanţă ecologică din lume.
Guvernul României şi organizaţiile mondiale au început să dea o atenţie specială conservării patrimoniului Rezervaţiei Delta Dunării, fiind inclusă în câteva programe naţionale şi internaţionale.

Localitatea a luat naştere pe locul unei vechi aşezări romane (Cetatea Crucii), ale cărei ruine sunt încă vizibile pe una din cele 5 coline. Săpăturile arheologice au identificat chiar urme de locuire geto-dacică, peste care s-a suprapus cetatea romano-bizantină Salsovia, despre care vorbesc numeroase fragmente de ziduri, şanţuri de apărare şi apeducte. Salsovia era capătul unui important drum roman, care se îndrepta spre Aegyssus şi trecea prin castrele de apărare a limitei nordice a imperiului, care se oprea la Dunăre. 
Se pare că întemeietorii satului modern au fost ciobanii transilvăneni, sosiţi în sec. XVIII. În 1832, sultanul Mahmud al II–lea a întărit aşezarea şi a construit o geamie, ridicând-o la rang de oraş, motiv pentru care i s-a schimbat şi numele. Acest rang nu a durat decât câţiva ani, pentru că în 1850 I. Ionescu de la Brad dădea localitatea complet distrusă, după războiul ruso-turc.

Românii, care erau majoritari şi după ce satul a fost repopulat, tot cu mocani, au fost cei care au construit şcoala, în 1879 şi biserica în 1864. Datorită inundaţiilor din deltă şi de pe malurile Dunării, mulţi ruşi-lipoveni, pescari din tată-n fiu, s-au aşezat în Mahmudia, într-o zonă mai sigură, adăugându-se populaţiei musulmane şi celei româneşti, care era destul de instabilă, totuşi, după cum o arată statisticile. În 1896 se semnala o populaţie de 1215 persoane, alcătuită din 553 ruşi-lipoveni, 378 români, 146 turco-tătari, 89 evrei, 47 bulgari şi 2 armeni. În acele vremuri satul avea o şcoală mixtă cu 2 învăţători, biserică cu un preot şi un cântăreţ şi o geamie (din 1853) cu 3 hogi. 
Pe lângă acestea, mai funcţiona o sinagogă şi o biserică a bespopovilor. Satul avea 10 băcănii, 5 cârciumi, 2 cafenele şi oficiu poştal-telegrafic (inaugurat în 1878). Declinul economic provocat aşezării de acel conflict militar a fost destul de prelungit, el luând sfârşit abia odată cu deschiderea carierei de calcar siderurgic, care a schimbat fizionomia vechiului târguşor, populaţia cunoscând o creştere permanentă, până în zilele noastre, fiind propus mai demult şi chiar mai recent spre a fi redeclarat oraş: 1437 locuitori în 1900, 2011 în 1912, 2150 în 1930, 2201 în 1948, 2437 în 1956, 2390 în 1966, 2773 în 1977, 2961 în 1992 şi 2795 în 2002, astăzi, alături de populaţia predominant românească apărând circa 520 ruşi-lipoveni, 55 ucraineni şi 20 de turci.