Invatatura despre starea primordiala a omului - "Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul si asemanarea Sa"

Cu toții ne-am întrebat, măcar o dată, care este proveniența firii noastre omenești, în ce condiții viețuiau primii oameni, care este scopul pentru care Dumnezeu a desăvârșit actul său creator prin ,,cununa creației”, omul. Spre deosebire de noi, protopărinții aveau o altă legătură cu Dumnezeu, o altă apropiere față de Acesta, astfel încât știm că Adam și Eva vorbeau cu Dumnezeu față către față. După cădere, legătura omului cu Creatorul Său s-a alterat, nu a mai fost o legătură directă, ci una mijlocită. 

Aceste întrebări, privite în contextul anului omagial 2017, hotărât de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept ,,anul omagial al iconarilor și pictorilor bisericești”, m-au îndemnat să abordez tema ,,Învățătura despre starea primordială a omului”, lucrare alcătuită sub atenta îndrumare a Pr. Prof. Vasile Păvăleanu. În realizarea lucrării, am tratat tema sub următoarele aspecte: Starea primordială a omului, cu subcapitolele: Chipul lui Dumnezeu în ființa umană, Paradoxul libertății, Starea de sfințenie, Nemurirea omului; și Deosebiri interconfesionale, cu două subcapitole: Învățătura romano-catolică referitoare la starea primordială a omului și Învățătura protestantă referitoare la starea primordială a omului. 

Mulțumesc, în primul rând, Bunului Dumnezeu, Atoatecreatorul, pentru faptul că mi-a îndreptat pașii spre această școală teologică. Mulțumesc, de asemenea, tuturor dascălilor mei pentru semințele științei sădite în sufletul și mintea mea. 

Omul (anthropos, homo) este creat prin Cuvântul lui Dumnezeu şi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, din trup pământesc şi din suflet ceresc. De aceea, omul este un subiect personal chemat să stea în comuniunea Lui şi să devină „slava" lui Dumnezeu. Are demnitatea de persoană capabilă să cunoască şi să iubească şi care aspiră la perfecţiunea lui Dumnezeu, pe cât este cu putinţă firii umane.

Biserica Ortodoxă învaţă că primii oameni au fost creaţi cu toate puterile fizice şi spirituale necesare atingerii scopului pentru care i-a creat Dumnezeu. Starea primordială sau paradisiacă a omului, care a ţinut de la creaţie şi până la căderea în păcat, a fost o stare de perfecţiune relativă, în sensul că omul trebuia să-şi pună în lucrare voinţa liberă, să se consolideze în săvârşirea binelui şi să adâncească relaţia de comuniune cu Dumnezeu.