Universalitatea tipologiilor umane in opera lui Moliere

Jean Baptiste Poquelin-Molière îşi desfăşoară activitatea în perioada de triumf absolut al calsicismului. Ideile clasice ale lui Molière se manifestă, îndeosebi, prin respectarea principiului imitării naturii. Natura umană, cu toate aspectele ei, este tema principală a comediilor lui Molière. Dintre cele mai cunoscute comedii putem menţiona:”Tartuffe”, „Avarul”, „Mizantropul”, „Don Juan”, „Femeile savante”,”Bolnavul închipuit” .Universalitatea lui izvorăşte din faptul că a surprins în opera sa aspecte permanent prezente, atît în spaţiu, cît şi-n timp – slăbiciunile omeneşti. Molière, ca şi Shakespeare şi Balzac, aparţine acelei familii de oameni ai adevărului şi ai lucidităţii care denunţă viciile oamenilor, cu încredere în latura luminoasă a fiinţei umane.

Intelectualul Molière cunoaște din anii copilăriei lumea pestriţă a unui Paris care cochetează cu forme de viaţă burgheze, fără a fi uitat coloratul spectacol medieval, în care teatrul popular deschidea porţile spectacolului străzii. Cartierul Halelor, în care se născuse Molière, era locul cel mai animat din Paris, centrul care atrăgea ca un magnet energiile. Autorul lui „Tartuffe” este însă puţin legat de un spaţiu delimitabil sau de psihologia identificabilă a unei categorii sociale. Nefiind expresia unei clase, Molière nu este nici expresia unei epoci anume. La fel ca Shakespeare, Goethe sau Caragiale, opera lui este o expresie a esenţei umane. Încă de la începuturile carierei sale, Molière conturează limpede caracterele personajelor şi, fără a exclude divertismentul, provoacă râsul prin critica socială, punând în lumină contradicţiile şi excesele comportamentale, uneori în culori stridente.

Chiar dacă astăzi nu putem decât intui cum arăta în epocă o reprezentaţie teatrală, în textul molieresc se simte, mai întâi de toate, practica teatrală, atât în structura dramatică, în felul în care ştie să conducă acţiunea, conferindu-i un caracter scenic „natural”, fără ocolişuri inutile sau excesivă literaturizare, cât şi în expresia propriu-zisă, care nu întâmpină nici o dificultate de rostire pe scenă, aşa cum apare de multe ori chiar la marii scriitori, în perioada barocului şi a clasicismului. Molière scria în versuri sau în proză cu aceeaşi uşurinţă, fapt rar în secolul al XVII-lea. Nu era însă interesat de calităţile poetice ale textului, care pot face din teatru o bună lectură literară, dar care, pe scenă, îşi pierd mult din valoare sau rămân simple ornamente care sună bine. Dimpotrivă, versul nu e la el mai mult decât un instrument natural de exprimare, iar calităţile poetice se reduc de fapt la mijloacele tehnice folosite cu virtuozitate. Faţă de Corneille şi Racine, alexandrinul, vers atât de cultivat de francezi în tot secolul clasic, e mai puţin folosit la Molière, care găsește resurse de naturaleţe uneori nebănuite. Nimic din solemnitatea versului alexandrin nu transpare în felul în care îl foloseşte Molière.