Efectuarea lucrarilor de impaduriri la ocolul silvic

Pădurea reprezintă o sursă naturală de bunuri, foloase şi servicii de o deosebită importanţă pentru om şi societate. Importanţa şi valoarea acesteia este sporită de faptul că faţă de alte resurse naturale ca petrolul, gazele naturale, cărbunii etc., pădurea se caracterizează prin capacitatea de reproducere, ca urmare a unui proces natural de reînnoire a generaţiilor de arbori. Permanenţa pădurilor, în scopul receptării continue a beneficiilor izvorâte din funcţiile de producţie şi protecţie atribuite, presupune o perpetuă înnoire a biocenozei forestiere la nivelul indivizilor. Viaţa limitată, deşi îndelungată, a arborilor determină o înlocuire treptată a acestora pentru ca biocenoza în ansamblul ei să-şi păstreze, între anumite limite, structura în scopul realizării funcţiilor sale. Aşadar, viaţa pădurii ca întreg nu este determinată de durata de viaţă a elementelor ce o compun. Reînnoirea în cazul ecosistemelor forestiere este un produs natural, dictat de legile firii, ce se produce continuu sau periodic. 

Similar acestui proces, în pădurea cultivată vorbim despre regenerarea arboretelor, care presupune înlocuirea arborilor ajunşi la o anumită vârstă, ce se extrag prin tăiere, cu exemplare tinere obţinute prin procese generative sau vegetative. Procesul de înlocuire a vechii generaţii de arbori printr-una nouă, tânără, este cunoscut sub numele de regenerare. Regenerarea pădurii derivă din proprietatea fundamentală, generală a lumii vegetale şi animale de autoreproducere. Dată fiind importanţa regenerării arboretelor, silvicultorul trebuie să acţioneze cu maximă responsabilitate în vederea conducerii acestui proces deoarece acesta condiţionează existenţa arboretului şi implicit realizarea eficientă a funcţiilor sale. Momentul acesta, de maximă importanţă în viaţa pădurii, trebuie pregătit cu multă grijă şi presupune analize atente atât în ceea ce priveşte caracteristicile şi exigenţele speciilor cu care se lucrează cât şi în ceea ce priveşte însuşirile staţiunii care asigură suportul fizic al regenerării.

Acţiunea de împădurire, respectiv reîmpădurire este relativ nouă, ea nefuncţionând în antichitate şi evul mediu decât sporadic, nici chiar în ţările cu silvicultură avansată. Abia în secolul al XIX-lea, când s-au constatat efectele dezastruoase ale despăduririlor din bazinul Mediteranei, Rinului, Rhonului, specialiştii au început să militeze pentru reinstalarea sau instalarea artificială a vegetaţiei forestiere. Primele plantaţii pe teritorii foarte întinse - peste un milion de hectare s-au efectuat în sud- vestul Franţei, în regiunea Landes, folosindu-se puieţi de pin maritim. Sporadic s-au făcut plantaţii, semănături şi butăşiri directe pentru obţinerea unor grupuri de arbori sau arbuşti dar pe suprafeţe reduse.

Amenajarea pădurilor reprezintă atât ştiinţa cât şi practica organizării conducerii structural - funcţionale a pădurilor în conformitate cu cerinţele ecologice, economice şi sociale.

Dezvoltarea şi aplicarea ei se bazează pe conceptul „dezvoltării durabile”, respectându-se următoarele principii : principiul continuităţii, principiul eficacităţii funcţionale si principiul conservării şi ameliorării biodiversităţii În acest sens, prin conceptul de dezvoltare durabilă se înţelege capacitatea de a satisface cerinţele generaţiei prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a satisface propriile nevoi.

Principiul continuităţii reflectă preocuparea permanentă de a asigura prin amenajament condiţiile necesare pentru gestionarea durabilă a pădurilor, prin aceasta înţelegând administrarea si utilizarea ecosistemelor forestiere astfel încât să li-se menţină şi să li-se amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de regenerare, vitalitatea, sănătatea şi să asigure pentru prezent şi viitor capacitatea de a exercita funcţiile multiple ecologice, economice şi sociale la nivel local, regional şi chiar mondial, fără a prejudicia alte sisteme. Acest principiu se referă atât la continuitatea în sens progresiv a funcţiilor de producţie cât şi la permanenenţa şi ameliorarea funcţiilor de protecţie şi sociale vizând nu numai interesele generaţiilor actuale dar şi pe cele de perspectivă ale societăţii. Totodată, potrivit acestui principiu, amenajamentul acordă o atenţie permanentă asupra asigurării integrităţii şi dezvoltării fondului forestier.

Principiul eficacităţii funcţionale. Prin acest principiu se exprimă preocuparea permanentă pentru creşterea capacităţii de producţie şi de protecţie a pădurilor şi pentru valorificarea produselor acesteia. Se are în vedere atât creşterea productivităţii pădurilor şi a calităţii produselor dar şi ameliorarea funcţiilor de protecţie, vizând realizarea unei eficienţe economice în gospodărirea pădurilor precum şi asigurarea unui echilibru corespunzător între aspectele de ordin ecologic, economic, social cu cele mai mici costuri.

Principiul conservării şi ameliorării biodiversităţii. Prin acesta se urmăreşte conservarea şi ameliorarea biodiversităţii la cele patru nivele ale acesteia: diversitatea genetică intraspecifică, diversitatea speciilor, diversitatea ecosistemelor şi diversitatea peisajelor în scopul maximizării stabilităţii şi al potenţialului polifuncţional al pădurilor.

Amenajamentul silvic este o lucrare multidisciplinară care cuprinde un sistem de măsuri pentru organizarea şi conducerea pădurii spre starea cea mai corespunzătoare funcţiilor multiple ecologice, economice şi sociale care i-au fost atribuite. 

Amenajamentele sunt întocmite pe baza “ Normelor tehnice pentru amenajarea pădurilor “ care constituie o componentă de bază a regimului silvic şi în concordanţă cu prevederile din Codul Silvic (Legea 46/2008). Conform acestor prevederi, amenajamentul trebuie să vizeze prin toate reglementările ce le sunt specifice asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.