Tehnici de predare pentru ciclul scolar si prescolar

Preșcolaritatea aduce schimbări importante în viața copilului, atât în planul dezvoltării somatice, cât și a celei psihice, dar și în ceea ce privește planul relațional. Marea majoritate a copiilor sunt cuprinși în învățământul preșcolar, cadrul grădiniței depășind orizontul restrâns al familiei și punând in fața copiilor cerințe noi, mult deosebite față de cele de familie și mai ales de cele din etapa anterioară. Aceste diferențe de solicitări antrenează după ele, pe de o parte, surescitarea tuturor posibilităților de adaptare a copilului, pe de altă parte, diversificarea conduitelor sale. Motorul dezvoltării psihice îl va constitui însă adâncirea contradicțiilor solicitările externe și posibilitățile interne ale copilului, dintre dorințele, aspirațiile, interesele copilului și posibilitățile lui de a și le satisface; dintre modul oarecum primitiv de satisfacere a trebuințelor și modul civilizat de satisfacere a lor, în concordanță cu anumite norme comportamentale și socioculturale. Toate acestea contradicții sunt nu numai punct de plecare, dar și factori acceleratori ai dezvoltării explozive a comportamentelor copilului, a diferențierii și individualizării acestora, a socializării treptate, dar sigure, a copilului. 

Vom asista la complicarea și adâncirea proceselor de cunoaștere, la schimbarea atitudinii față de mediul  înconjurător, în sfârșit, la perfecționarea formelor de activitate ale copilului. Dacă antepreșcolaritatea a fost perioada expansiunii subiective, preșcolaritatea este perioada descoperirii realitații fizice, a realității umane, și mai ales perioada autodescoperirii. Realitatea externă cu caracteristicile ei obiective și cu tendința de a i se opune, se va contura tot mai pregnant. În aceste condiții, atitudinile fictive și subiective asupra lumii vor fi inlocuite treptat  cu atitudini realiste și obiective, mimarea unei acțiuni va fi înlocuită cu învățarea și efectuarea reală a acțiunii respective. 
Lărgirea cadrului relațional (cu obiectele, cu alții, cu sine), constituie una dintre premisele dezvoltării psihice a copilului în toate planurile.

Exuberanța motorie și senzorială a acestei etape se va asocia firesc cu îmbogățirea și flexibilitatea limbajului, cu dezvoltarea 
gândirii care câștigă coerență, claritate, comunicabilitate și se emancipează într-o oarecare măsură de dominanta afectivă și activă care o frâna în etapa anterioară. Afectivitatea, deși fragilă, crizele de prestigiu fiind foarte frecvente, se organizează în forma complexă a sentimentelor. 

În plin proces de formare este personalitatea preșcolarului. Se conturează mai pregnant imaginea și conștiința de sine a copilului, și mai ales, conștiința lui morală. Copilul devine mai deschis la însușirea unor reguli și norme comportamentale, mai receptiv față de habitusurile din familie sau din grădiniță, ceea ce duce la disciplinarea conduitelor sale, la înmulțirea numărului conduitelor dezirabile din punct de vedere social.

Maturizarea posibilităților cognitiv-operaționale ale preșcolarului, intensificarea și creșterea capacităților sale adaptative, regularizarea planului relațional inter-personal, îl fac apt ca la vârsta de 6/7 ani sa pășească într-o nouă etapă a dezvoltării sale, etapa școlarității, asupra căreia vom reveni mai târziu.

Muzica reprezintă o modalitate de cunoaștere. Conform psihologului Howard Gardner inteligența muzicală este egală în importanță cu învațarea logico-cognitivă (inteligența matematică, inteligența lingvistică, inteligența spațială), cât și învățarea somatică (inteligența kinestezică, inteligența interpersonală și inteligența intrapersonală). Thomas Armstrong afirmă:  ” Inteligența este dinamizată de participarea, într-o anumită măsură, la activitatea culturala valorificată, astfel încât creșterea copilului într-o astfel de activitate urmează o dezvoltare specifică; fiecare activitate înregistrează rezultate la timp în preșcolaritate.”

A compune muzică, constituie o deprindere elementară, asemeni mersului sau vorbitului. Peery and Peery sugerează că este dezirabil pentru copii sa fie expuși antrenamentului muzical și , în același timp, să fie ”îndoctrinați” cu muzica spre binele lor. De aceea, pentru unii oameni este un dar de la Dumnezeu să cânte corect și să atingă optim un sunet, fără pregătire prealabilă. Pentru a ne asigura de experiența învățării comprehensive, muzica trebuie introdusă în ciclul preșcolar. Practic vorbind, argumentul ca educația muzicală este un ”moft”, nu are nici o premisă validă.

Importanța instrucției muzicii pentru dezvoltarea muzicală pe parcursul primilor ani de viață a fost foarte mult investigată începând cu al Doilea Război Mondial. Studiile Pillsbury au realizat primul experiment muzical în viața copiilor preșcolari și ne-au informat în legătură cu natura comportamentului lor spontan. Performanțele specifice copiilor furnizează o nouă viziune prin care psihologii și educatorii pot ințelege o secvență de dezvoltare a deprinderilor muzicale ale copiilor.