Violoncel

“Nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească”– sunt cuvintele cu care îl descria mai târziu Ludwig van Beethoven pe marele compozitor al barocului, a cărui operă se situează pe culmile geniului artistic muzical.
Johann Sebastian Bach, compozitor de origine germană, s-a născut în Eisenach la 21 martie 1685 și a decedat la Leipzig în 1750. A avut parte de o copilărie scurtă. La vârsta de 9 ani își pierde mama iar un an mai târziu și tatăl. Rămas orfan, pleacă la Ohrdruf, unde rămâne în grija fratelui sau mai mare Johann Christoph Bach, care activa ca organist al bisericii Sfântul Mihail. În Ohrdruf, Johann Sebastian rămâne vreme de cinci ani. Aici are loc întâmplarea memorabilă când micul organist transcrie la lumina lunii o colecție de compoziții pentru pian ale marilor maeștri din acea vreme, colecție aparținând fratelui mai mare, care i-o interzisese, fiind vorba de lucrări dificile.

În această perioadă Johann Christoph îl instruiește pe fratele său mai mic în domeniul muzicii, al clavecinului, al compoziției și al orgii (compune mai târziu 250 de lucrări pentru orgă și peste 150 de corale pentru orgă).
În anul 1700 pleacă la liceul din Luneburg pentru a-și continua studiile, devenind de asemnea corist la biserica Sfântul Mihail, astfel asigurându-şi cele necesare traiului. Aici ia contact cu creații ale lui Palestrina, Lasso, Schutz, Schein, Pachelbel s.a. Tot aici îl întâlnește pe organistul Georg Bohm, care îi devine îndrumător și de la care Bach și-a însușit stilul amplu și fastuos al muzicii de orgă.
Fiind lipsit și neputând urma astfel Universitatea, după terminarea studiilor din Luneburg este nevoit să se angajeze ca violonist la curtea din Weimar, iar după câteva luni pleacă la Arnstadt unde va lucra ca organist. După o vreme petrecută aici, Bach cere un concediu de câteva săptămâni și pleacă pe jos la Lubeck, unde îl întâlnește pe Dietrich Buxtehunde, un organist în vârstă de 68 de ani, de la care învaţă procedeele componistice și instrumentale.

În octombrie 1707 se căsătorește cu o verișoară de gradul al II-lea, Maria Barbara Bach, iar în anul 1708 pleacă la Weimar, unde va fi organist și muzician al curții. Aici scrie cele mai bune lucrări pentru orgă, iar la Kothen, următorul oraș al călătoriei sale, neavând o orgă pe măsura cerințelor lui, își îndreaptă atenția către muzica instrumentală de cameră. Aici scrie cele șase Concerte Brandemburgice și o parte din cantatele sale laice, precum și cele șase Suite pentru violoncel solo. Acestea vor fi uitate după moartea sa, dar redescoperite de violoncelistul catalan Pablo Casals în anul 1889.
În 1720 îi moare soția iar după un an se recăsătorește cu Anna Magdalena Wilcken. Tot în acest an, la orga bisericii Sfânta Ecaterina din Hamburg, după ce interpretează variațiuni pe diferite teme, organistul Reinecke exclamă cu înflăcărare: “Credeam că nu mai există această artă; văd că mai trăiește în dumneavoastră.”

În anul 1723 devine cantor la biserica Sfântul Toma din Leipzig, unde va instrui corul de copii. Condițiile istovitoare de muncă, colaborarea dificilă cu conducătorii orașului sau ai bisericii, precum și grijile familiale, conduc la îngreunarea vieții marelui compozitor. Cu toate acestea, în ultima parte a vieții sale, Bach scrie cele mai valoroase lucrări ale sale: Pasiunile, Cantatele “tragice”, Magnificat și Missa în si minor.