Scurta istorie a trompetei

TROMPETA Def. 1. (Engl. Trumpet, fr. trompette; ger. Trompete; it. Tromba; sp. Trompeta; rusă: truba). Trompeta este un aerofon pus în vibrație cu ajutorul buzelor. Termenul este folosit nu numai pentru instrumentul vestic modern și pentru strămosii săi, ci și pentru a marca, generic, unele sau toate instrumentele de suflat vibrate cu ajutorul buzelor , în funcție de sistemul clasificării.
Def. 2. Trompeta este un instrument muzical de suflat, din alamă, format dintr­un tub conic prelung, îndoit de doua oriși un pavilion larg, în formă de pîlnie care emite sunete clare și patrunzătoare.
Def. 3. Trompeta, descriere: este un tub de alamă conic, mai gros a cărui încolăcitură nu mai este în cerc, ci alungită; la un capăt, muștiucul, la celălalt, pavilionul. Pistoanele au rol de lungire sau de scurtare a tubului; buzele provoacă vibrațiile.
Def. 4. În Dicționarul de Instrumente muzicale al lui Valeriu Bărbuceanu, trompeta are o definire și descriere mai elaborată decît în alte surse, și anume: este un instrument de alamă, transpozitoriu, în forma unui tub desfășurat elipsoidal, deschis la ambele capete. Două treimi din lungimea sa este cilindrică, cu diametrul de 11,68 mm, iar ultima treime se continuă cu aspect conic pînă se formează un pavilion evazat cu diametrul de 127mm.

În extremitatea opusă pavilionului se aplică un muștiuc, din meal, pe unde se introduce coloana  de aer. Între primele două treimi, trompeta are intercalat un mecanism cu 3 ­ 4 pistoane montate vertical și paralel între ele. Fiecărui piston îi corespunde un fragment de tub cu rolul de a coborî tonalitatea cu un interval precis. Primul piston coboară cu un ton, al doilea piston cu un semiton,  al treilea piston cu un ton și un semiton. Prin folosirea simultană a două sau trei pistoane, se  poate coborî pînă la o cvartă marită (6 semitonuri). Cele 7 poziții obținute prin combinația celor 3­4 pistoane permit cromatizarea integrală pe toată întinderea specifică fiecărui tip de trompetă. Acordajul trompetei se efectuează la nivelul fragmentelor de tub.

În marele dicționar de muzică si muzicieni (Grove Dictionary) se specifică faptul că în sistemul de clasificare Hornbostel­Sachs (1914) , termenul “trompeta “ este aplicat fiecărui instrument în care “jetul de aer trece prinre buzele vibrînde ale suflătorului, astfel căpătînd acces neîntrerupt la coloana de aer care trebuie facută să vibreze “.
Această categorie este, apoi, împărțită în două subgrupe; trompete naturale (“fără mecanisme suplimentare pentru a modifica registrul acut”) și  trompete  cromatice  (“cu mecanisme suplimentare pentru a modifica registrul “). În continuare, subdiviziunile se fac după forma corpului (în forma de scoică sau tubulare) și după modul   suflării (cu ambușură laterală   sau terminală) în cazul trompetelor naturale, și după metoda alternării registrelor (găuri pentru degete, culise sau valve) și forma tubului (conică sau cilindrică) în cazul trompetelor cromatice.

În ciuda caracterului său cuprinzător, ăn aparență, acest sistem are neajunsuri serioase atunci cînd vine vorbim despre alte trompete decît cele vestice. Chiar dacă acestea au găuri pentru degete (bas­ul din Madhya pradesh Fig.1) majoritatea trompetelor cromatice sunt cele vestice, lăsînd restul trompetelor lumii în categoria celor naturale. Excluzînd trompetele în formă de scoică, o subdiviziune relativ mică și specifică, găsim o varietate enormă de intrumente în categoria tubularelor. Modificarea, din 1992, de către Genevieve Dournon a sistemului cu subdiviziuni bazate pe structură, formă și material, permite o diferențiere mai bună a instrumentelor non­vestice. Oricît de folositoare sunt aceste clasificări, ele nu fac referire la problemele de distribuție si funcție.
În multe culturi trompetele au funcții importante, care sunt simbolice sau totodată practice, în loc de funcții muzicale.