Romantismul

Secolul al XIX-lea – “secolul naţiunilor” – cunoaşte o intensă efervescenţă culturală şi mari tulburări sociale, care au semănat nesiguranţa şi neliniştea în sufletul oamenilor, dar şi patosul şi avântul creator. În toate ţările europene răzbate suflul libertăţii şi al dezrobirii naţionale, izvorât din nevoia descătuşării spiritelor de toate opreliştile ce-l înlănţuie pe om, stare favorabilă afirmării romantismului.
Apărut la hotarul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, curentul romantic a izbucnit ca o flacără din dezamăgirea urmărilor Revoluţiei franceze şi a revenirii absolutismului în Europa. Spiritele liberale şi-au pierdut toate speranţele. Menţinerea inegalităţilor a adâncit deziluzia şi nemulţumirea artiştilor, determinând uneori renunţarea la luptă şi refugierea în zone depărtate de lumea înconjurătoare. Frământările sociale, generate în Franţa de Revoluţie, de Imperiul lui Napoleon, de restauraţia Burbonilor, de Revoluţia cu monarhia din iulie, iar în Europa de campaniile napoleoniene, de răsturnarea lui Napoleon şi a rudelor sale de pe tronurile improvizate, apoi de represiunea revoluţiilor din 1848, toate aceste evenimente au semănat neliniştea şi accentuat revolta romanticilor.

În acele vremuri, unele idealuri ale romanticilor aveau un aspect iluzoriu, ele adresându-se fie viitorului, fie idealizării trecutului medieval. Artistul romantic manifesta o atitudine de nonconformism faţă de societatea vremii, pe care dorea să o înlăture sau să o îmbunătăţească. Acest dezacord provenea şi din sentimentul zădărniciei tuturor lucrurilor, al melancoliei bolnăvicioase, fapt ce motiva însingurarea artistului. Romantismul izvorăşte nu numai din acest refuz de a accepta lumea, ci şi dintr-o acţiune îndreptată împotriva artei pseudo-clasice, dominată de canoane formale stricte.
In anul morţii lui Beethoven, 1827, apare prefaţa la drama Cromwell de V. Hugo, considerată drept manifestul-program al romantismului, curent artistic manifestat în ţările europene în veacul al XIX-lea. A izvorât din dorinţa de descătuşare de lanţurile sociale înrobitoare şi de încătuşarea naţională, dar şi din atitudinea critică faţă de societatea timpului. În privinţa procesului de creaţie, artistul romantic prezintă o participare subiectivă accentuată, revărsându-şi căldura sufletească şi ardenţa trăirilor în noi forme artistice.

Opunându-se artei clasice, încorsetată de canoane, romanticul a găsit un refugiu în trecutul medieval, exaltând virtuţile cavalereşti. De aceea, legenda medievală a Nibelungilor, a lui Tristan şi Isolda, Lohengrin, Tannhäuser, Parsifal au fost reluate de romantici. Adesea istoria Evului Mediu se împleteşte cu legenda. Tipic este subiectul operei Tannhäuser de Wagner, unde faptele istorice se împletesc cu mitul german şi cu tema creştină. În legendă, dominată de fantastic, artistul romantic îşi dă frâu liber năzuinţelor sale. Şi eddas-urile nordice, miturile eline, legendele populare cu universul lor de ficţiune, au furnizat numeroase teme romanticilor.