Dezvoltarea genului operistic in creatia lui Vincenzo Bellini

Fiecare om îşi gãseşte inspiraţia în ceea ce îl înconjoarã, fie cã vorbim de naturã, de un eveniment care ne-a marcat viaţa sau de o simplã linie melodicã. Inspiraţia şi determinarea de a studia canto a venit din operele deosebite ale marelui compozitor Vincenzo Bellini.
Faptul ca am studiat una dintre marile sale capodopere m-a facut sa realizez, cã pe lângã compozitorii cunoscuţi tuturor (Mozart, Beethoven), au fost şi alţii care şi-au lãsat amprenta asupra istoriei muzicii clasice şi i-au influenţat şi inspirat pe urmaşii lor. Spre deosebire de ceilalţi compozitori, Bellini are un aer aparte, un stil deosebit, purificând limbajul muzical de toate excesele melismatice dar păstrând nota de virtuozitate, melodramma romantică intuită de principiile belcanto-ului rossinian capătă strălucire şi perfecţiune prin inovaţiile geniului bellinian.

Personalitatea sa a fost la fel ca şi melodiile sale: fascinante şi delicate. Bellini era un om cu mintea ascuţitã şi nutrea sentimente nobile. A ştiut toatã viaţa ceea ce şi-a dorit şi nu a fost tipul de artist ingenuu și instinctiv asa cum l-au zugravit unii. – Ferdinant Hiller
S-a nãscut la Catania la 3 nov. 1801, fiind fiul lui Rosario, Maestro di Capella, organist şi compositor de muzicã sacra, şi a Agatei Ferlito. A luat primele lecţii de muzicã de la bunicul sãu, Vincenzo Tobia şi apoi de la tatal sãu. Curând micul a dovesit cã este un copil cu calitãţi muzicale de excepţie: o relatare a vremii ne face cunoscut ca la varsta de 5 ani cânta admirabil la pian, dovedea cã posedã o ureche muzicalã formidabilã si o memorie în materie de muzicã cu totul ieşitã din comun. A scris prima sa compozitie (Gallus Cantavit) la vârsta de 6 ani și curând şi-a facut un renume de compositor şi interpret de muzicã instrumental în cadrul celor mai exclusiviste saloane musicale ale oraşului.

Devenise un compositor de muzicã sacra şi un organist faimos fiind solicitat permanent de cãtre bisericile din oraş. Din pãcate pentru Sicilia şi pentru Bellini, era o perioada aşa-numitului “Regat al celor doua Sicilii”, cand dinastia de Bourbon se mutase la Neapole, capital politicã şi culturalã a regatului. Îintreaga Catanie îl adora pe acest tânãr graţios, elegant, afişând un aer nobil şi amabil totodatã.
În 1819, pe baza unei burse de studii acordate de oraşul Catania, din ordinal ducelui de Sammartino, Bellini la vârsta de 17 ani a devenit parte din diaspora sicilianã precum alte milioane de sicilieni care au fost nevoiţi sã îşi pãrãseascã patria dealungul timpului pentru a-şi putea pune în valoare talentul cu care au fost înzestraţi de la naturã. Bellini va mai reveni acasã numai de doua ori și doar pentru scurte vizite, deşi el vorbea despre el ca de un Sicilian şi semna cu porecla sicilianul “Vincenzuddu”. 

Bellini moare absolut singur, în cãsuţa de la Puteaux, unde se izolase crezând cã se îmbolnavise de holerã. Moartea s-a petrecut la numai 8 luni de la triumful, de la premiera cu opera “I puritanii” cand aratase perfect sãnãtos. În comunicatul postmortem se menţiona: “Este evident cã domnul Bellini a murit de o acutã inflamaţie intestinalã agravatã de un abces al ficatului”. Investigaţia care a avut loc dupa deces a scos însã în evidenţã probe elocvente care au confirmat banuielile iniţiale şi anume, ca moartea lui Bellini s-a produs prin otrãvire. Versiunea oficialã este ca el a murit de o dezinterie ameobicã.