Analiza rolului Adela din opereta Liliacul de Johann Strauss

Secolul al XIX-lea – “secolul naţiunilor” – cunoaşte o intensă efervescenţă culturală şi mari tulburări sociale, care au semănat nesiguranţa şi neliniştea în sufletul oamenilor, dar şi patosul şi avântul creator. În toate ţările europene răzbate suflul libertăţii şi al dezrobirii naţionale, izvorât din nevoia descătuşării spiritelor de toate opreliştile ce-l înlănţuie pe om, stare favorabilă afirmării romantismului.
Apărut la hotarul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, curentul romantic a izbucnit ca o flacără din dezamăgirea urmărilor Revoluţiei franceze şi a revenirii absolutismului în Europa. Spiritele liberale şi-au pierdut toate speranţele. Menţinerea inegalităţilor a adâncit deziluzia şi nemulţumirea artiştilor, determinând uneori renunţarea la luptă şi refugierea în zone depărtate de lumea înconjurătoare. Frământările sociale, generate în Franţa de Revoluţie, de Imperiul lui Napoleon, de restauraţia Burbonilor, de Revoluţia cu monarhia din iulie, iar în Europa de campaniile napoleoniene, de răsturnarea lui Napoleon şi a rudelor sale de pe tronurile improvizate, apoi de represiunea revoluţiilor din 1848, toate aceste evenimente au semănat neliniştea şi accentuat revolta romanticilor.

În acele vremuri, unele idealuri ale romanticilor aveau un aspect iluzoriu, ele adresându-se fie viitorului, fie idealizării trecutului medieval. Artistul romantic manifesta o atitudine de nonconformism faţă de societatea vremii, pe care dorea să o înlăture sau să o îmbunătăţească. Acest dezacord provenea şi din sentimentul zădărniciei tuturor lucrurilor, al melancoliei bolnăvicioase, fapt ce motiva însingurarea artistului. Romantismul izvorăşte nu numai din acest refuz de a accepta lumea, ci şi dintr-o acţiune îndreptată împotriva artei pseudo-clasice, dominată de canoane formale stricte.

În anul morţii lui Beethoven, 1827, apare prefaţa la drama Cromwell de V. Hugo, considerată drept manifestul-program al romantismului, curent artistic manifestat în ţările europene în veacul al XIX-lea. A izvorât din dorinţa de descătuşare de lanţurile sociale înrobitoare şi de încătuşarea naţională, dar şi din atitudinea critică faţă de societatea timpului. În privinţa procesului de creaţie, artistul romantic prezintă o participare subiectivă accentuată, revărsându-şi căldura sufletească şi ardenţa trăirilor în noi forme artistice.
Literatura secolului al XIX-lea va oglindi un noian de idei şi năzuinţe prin Al. Dumas, Lamartine, H. Balzac, V. Hugo, Alfred de Musset, Alfred de Vigny, G. Byron, B. Shelling, Leopardi, Novalis, N. Lenau, H. Heine, Novalis, Hölderlin, E. T. A. Hoffmann, Tieck, Al. Puşkin, M. Lermontov, Gogol, Turgheniev, A. Mickievicz, M. Eminescu, în opera cărora străbate “clocotul sensibilităţii lor ardente, însoţit de un puternic ferment ideatic”.

Istoria valsului este legată de aceea a familiei Strauss. Johann Strauss, născut în 1804, orfan de la varsta de șapte ani, a crescut în ambianța muzicii populare vieneze, pe care a valorificat-o, mai tarziu, în creațiile sale: “Lorelei Rheinklänge” (unul dintre cele mai cunoscute valsuri ale sale), “Wiener Carneval”, “Wiener Gemuths-Walzer” etc. 
Meritul lui Strauss în afirmarea valsului vienez a fost recunoscut, într-o maniera foarte sugestivă, de un alt mare compozitor, Berlioz, care afirma că “Viena, fără valsurile lui Strauss, ar fi ca Austria fără Dunăre”. Împreună cu orchestra sa, formată din o sută de muzicieni, Strauss cantă în marile orașe ale Europei, cucerind, cu ritmurile valsului, “lumea bună”, la balurile din Imperiul Austriac, Regatul Unit, Rusia, Prusia etc. Muzica sa tonică, ritmată, energică a entuziasmat publicul. În total, a compus 250 de valsuri.

Johann Strauss –fiul, compozitor austriac, este cel care aduce celebritatea acestui dans, prin excepționalele sale compoziții – “Dunărea albastră”, “Sânge vienez”, “Viață de artist”, “Vals imperial”  etc. În anii maturității sale artistice, abordează opereta, un gen muzical foarte gustat de public. Si in operetele sale (cele mai cunoscute fiind “Liliacul”, “Carnaval la Roma”, “Voievodul tiganilor”, “O noapte la Venetia” etc.), linia muzicala principala este tot valsul. De altfel, inca doi frati ai lui Johann Strauss –fiul au abordat acelasi gen muzical, pe afisele din capitala Austriei, la sfarsitul secolului al XIX-lea, mentionandu-se doar numele Strauss, cand toti apareau in concert.
După “epoca” Strauss, Viena a continuat să valseze. Sute de baluri (cel mai cunoscut fiind cel anual, de la Opera din Viena – Opernball) se deschideau cu vals. In 1877, la Opernball, au venit toate “capetele incoronate” ale Europei.