Mașini unelte cu comandă numerică

   Ideea de control numeric are rădăcini vechi. În anul 1720 s-a inventat un dispozitiv care folosea cartele găurite de hârtie pentru a broda pe ţesături de pânza diverse modele simple. Originar din anul 1860, pianina automată (sau flanşeta mecanică) utiliza o rolă de hârtie cu şiruri de găuri pentru a controla acţionarea diverselor clape, adică note muzicale.
   Controlul numeric, aşa cum îl cunoaştem azi, a apărut înainte de inventarea microprocesoarelor utilizate în computerele actuale. Un mare impuls pentru dezvoltarea acestuia a fost dat de US Air Force, care dispunea de suficiente resurse financiare pentru stimularea cercetării. US Air Force avea nevoie de îmbunătăţiri în construcţia avioanelor cu motoare cu reacţie. Datorită vitezelor mari de zbor ale acestora, structura mecanică şi geometria trebuiau îmbunătăţite. Acest lucru cerea prelucrări mecanice complexe la un preţ de cost foarte mare.
   În 1952, Massachussetts Institute of Technology a construit şi prezentat prima maşină cu comandă numerică ce avea posibilitatea sa controleze mişcarea unei freze pentru prelucrarea de suprafeţe complexe. Finanţarea construcţiei şi cercetării a fost făcută de US Air Force. Maşina a avut succes, şi în 1955, la târgul National Machine Tool Show, au apărut spre comercializare maşini cu comenzi numerice.
   Prima generaţie de maşini CNC folosea lămpi electronice şi vacuum, care produceau multă căldură şi ocupau un spaţiu destul de mare. Maşinile nu erau prea fiabile. La a doua generaţie, tuburile electronice au fost înlocuite cu tranzistori, ceea ce a condus la o încalzire mai mică şi o fiabilitate mai mare a etajului de control. De asemenea, controller-ul ocupa un spaţiu mai mic. 
   Prima şi a doua generaţie de maşini-unelte nu aveau memorie de stocare a programelor. Instrucţiunile erau stocate pe banda de hârtie perforată şi erau transmise maşinilor una câte una. Maşina  primea o instrucţiune, o executa şi apoi cerea următoarea instrucţiune.
La a treia generaţie s-au folosit circuite integrate şi modulare şi s-a introdus memoria de stocare a programelor. Memoriile au fost, la început, magnetice, cu role de bandă magnetică, iar apoi, electronice, cu circuite integrate.
   Pe măsură ce tehnologia a evoluat, s-au introdus şi folosit plăci imprimate cu circuite electronice. Acestea erau proiectate pentru executarea unui program fix (pre-programate). Se foloseau la execuţia anumitor acţiuni uzuale şi comune: găurire, frezare, rectificare etc. Plăcile se introduceau în sloturi speciale şi, când nu mai era nevoie de ele, se înlocuiau. Se mai numeau si canned cycles (programe la conservă).