Preluarea mingii cu coapsa

Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai mare răspândire dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă din epoca pre¬istorică la majoritatea popoarelor care aveau o cultură dezvol-tată, cum ar fi: incaşii, chinezii, grecii, romanii, egiptenii, japonezii etc.
Jocurile cu mingea din acea perioadă se practicau la voia întâmplării, nu existau reguli de joc, dar aparţineau de un ritual transformat în obicei, care orânduia desfăşurarea lor.

Legendele chinezeşti povestesc cu milenii înainte de Cristos răspândirea unui joc asemănător fotbalului, aşa numitul: „tsu-chu“ şi pentru jucarea lui se folosea o minge îndesată cu blănuri. Această legendă descrie jocul astfel: echipele combatante au trebuit să arunce sau să şuteze mingea printre doi stâlpi între care era o pânză de mătase, cu o gaură cu diametrul de 30-40 cm. Era câştigătoare echipa care obţinea mai multe puncte introducând mingea de mai multe ori prin acea gaură.
Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai complexe, ele nu puteau să aibă loc fără un ansamblu de obiceiuri bine gândite, mai ales că în jurul lor se crease un interes major, fiind urmărite de numeroşi spectatori.

Istoria sportivă a Greciei antice menţionează existenţa jocului cu mingea în ziua a 5-a a Jocurilor Olimpice, zi în care programul era rezervat jocurilor pentru copii, la loc de cinste situându-se jocul cu mingea, denumit de greci: „EPISKIROS“.
După cucerirea Greciei, romanii au început să practice acest joc cu mingea, în special ca mijloc de pregătire al soldaţilor pentru luptă, numindu-l: „HARPASTUM“.

Ulterior, acest joc a fost introdus în Spania, Franţa, Anglia etc., o dată cu legiunile romane cuceritoare.
Jocul practicat de romani, sub denumirea de HARPASTUM, reprezintă jocul cu cele mai multe asemănări fotbalului de mai târziu.
Descrierile rămase, sunt edificatoare în acest sens. Jocul practicat de către soldaţii romani prin înverşunarea şi violenţa exagerată cu care se angajau cele două tabere, servea foarte bine spiritului de luptă şi pregătirii legiunilor militare. Încălţămintea jucătorilor se numea: „calceus“ de unde şi denumirea actuala a jocului de fotbal din Italia: „CALCIO“.
Locul de baştină şi cel mai reprezentativ al jocului a fost „CÂMPUL LUI MARTE“ de pe malurile Tibrului, unde jocul Harpatum se desfăşura după unele reguli ca: cele doua echipe, egale, erau formate din jucători de atac şi apărare, care folosind orice mijloace urmăreau să conducă mingea la ţintă, dincolo de linia trasată la cele doua capete ale terenului de joc.

În Italia – Jocul „CALCIO“ – era practicat în continuare de echipe formate din 27 de jucători, care jucau o minge (băşică umflată cu aer) cu mâna şi piciorul, având echipament de culori diferite.
În Florenţa jocul „CALCIO“ a fost descris de Giovani de Bardi, în anul 1580, astfel: „era un joc public între două echipe de tineri care mergeau pe jos fără arme şi care se străduiau, din plăcere şi onoare să ducă în câmpul advers un balon mijlociu umflat cu aer“. De asemenea preciza că terenul avea dimensiunile de 100/50 m, jucătorii fiind aşezaţi pe posturi (înaintaşi, mijlocaşi şi fundaşi) iar ţinta, marcată prin doi stâlpi.
În Franţa, jocul era practicat în funcţie de regiune, având alte denumiri: „SOULE“ sau „MOLLAT“ în Bretania: „BELLE“, „ETOFFE“ sau „BOISE“ în Normandia, „CHOULE“ în Picardia etc.

Jocul „LA SOULE“ – care este apreciat ca strămoşul fotbalului modern în Franţa- nu avea reguli care să protejeze jucătorii, fiind deosebit de dur. Iată în acest sens cum era apreciat de Gondoin şi Jordan: „ne putem cu greu da seama de îndârjirea şi ferocitatea pe care o arătau jucătorii în cursul partidei. S-au folosit astfel multe ocazii pentru a se da curs răzbunării şi de aceea numeroşi jucători mureau. În asemenea împrejurări jocul a fost interzis în repetate rânduri de către: Filip al V-lea în 1319, Carol al V-lea în 1369 şi alţii, dar a avut şi adepţi ca Henric al II-lea care îl aprecia ca un mijloc pentru dezvoltarea armonioasă a corpului.
În Anglia- practicarea jocului de fotbal este atestată în ultimele secole î.e.n, fiind cunoscut de celţi cu 300 de ani înainte ca armata lui Iulius Cezar, care cucerise Britania (55-54 i.e.n.) să părăsească insula. Cronicarii au consemnat că în timpul stăpânirii romane, soldaţii britanici i-au învins la fotbal pe cei romani, sugerând că nu aceştia din urmă au introdus jocul HARPASTUM pe meleagurile britanice.