Indicatorii statistici macroeconomici

Câteva întrebări la care trebuie să găsim răspuns, atunci cănd construim, calculăm şi analizăm indicatori statistici macroeconomici, sunt: ce reprezintă un indicator, care este conţinutul său, care este semnificaţia indicatorului şi cât de credibil este şi cea mai importantă întrebare, cum se interpretează acesta?

Indicatorii statistici folosiţi în analiza resurselor şi rezultatelor nu sunt mutual exclusivi, au arii de acoperire diferite şi pot fi folosiţi concomitent sau alternativ.
Principala problemă care urmăreşte a fi soluţionată pe baza analizei sistemului de indicatori este aceea de a înţelege ce s-a petrecut în trecut şi ce se petrece în prezent în economie, pentru a putea fi capabili să orientăm acţiunile şi să previzionăm rezultatele viitoare.
Un factor determinant al dezvoltării economico-sociale a unei ţări îl constituie resursele de muncă (potenţialul uman) de care dispune. 

Analiza statistico-economică a potenţialului uman nu se poate realiza fără o evidenţă corectă asupra resurselor de muncă, a forţei de muncă, a timpului de muncă şi a eficienţei cu care este utilizată. Rezultă că şi în acest domeniu statistica trebuie să dispună de un sistem corelat de indicatori, care să permită analiza statistică şi dinamică a acestui proces extrem de complex şi cu implicaţii decisive nu numai asupra dezvoltării în ansamblu, dar mai ales asupra mutaţiilor de structură care se produc ca urmare a modernizării bazei tehnico-materiale în fiecare componentă a economiei naţionale. Este bine cunoscut faptul că, în ultimă instanţă, dezvoltarea economico-socială depinde de experienţa şi gradul de pregătire a forţei de muncă. 
 

Dacă pornim de la unul din sensurile cuvântului statistică, definit de Dictionarul Explicativ al Limbii Române 1– „evidentă numerică, referitoare la diverse fenomene”, observăm faptul că, în general, cunoaşterea empirică a oricărui domeniu de activitate impune necesitatea de a apela la date numerice, care, prin prelucrare, conduce la desprinderea legislatiilor specifice acelor domenii, sub imperiul legilor statisticii. Statistica apare ca ştiintă de granită, o ştiintă metodologică, un gen de „omnibuz” al cunoaşterii empirice, care a devenit indispensabilă pentru cunoaşterea fenomenelor din natură şi societate.
 

Trecerea de la economia „planificată” la economia de piaţă a presupus în acelaşi timp o mare mobilitate a forţei de muncă, un grad de organizare a fiecărui loc de muncă, astfel încât să se asigure o productivitate a muncii competitivă pe plan intern şi internaţional. 
Se poate demonstra cu uşurinţă că numai acolo unde există un raport optim între volumul şi structura aparatului productiv, pe de o parte, şi mărimea şi structura forţei de muncă, pe de altă parte, se poate realiza un grad ridicat de eficienţă şi rentabilitate. 
Dacă acest raport este încălcat, atunci este evident că apare fie un „balast”, când forţa de muncă este sub calificarea necesară locului de muncă, fie un fenomen de „blazare” şi cu corolarul său de descalificare treptată, dacă muncitorul este obligat să presteze curent activităţi sub calificarea sa.