Calitatea solurilor din Delta Dunarii

Rezervația Biosferei Delta Dunării din România (580.000 ha) este situată la nord-vest de Marea Neagră în Europa de Est. Se pot distinge patru diviziuni geografice; Delta Dunarii, complexul lagunar Razim-Sinoe, sectorul Isaccea-Tulcea din zona inundabila a Dunarii si apele marine de mica adancime. Ultima diviziune numită nu este inclusă în harta solului prezentată. Delta este, ca multe alte delte, o zonă foarte joasă și plată, cu o cotă medie de 0,52 m deasupra nivelului mediu al Mării Negre.

Din punct de vedere depozițional, delta poate fi împărțită în câmpie delta, front delta și prodeltă. Câmpia deltei începe de la vârf, unde fluviul Dunărea se împarte în distribuitorul Chilia și distribuitorul Tulcea. Acesta din urmă se împarte mai departe în distribuitoarele Sulina și Sf.Gheorghe. Frontul deltei reprezintă țărmul deltei, iar prodelta se află în larg. Morfologia și dezvoltarea deltei a fost controlată de mai multe procese. Cele mai importante care influențează transportul și sedimentarea sedimentelor sunt aportul fluviului, factorii meteorologici, acțiunea valurilor, nivelul mării și curenții marini.

Delta este situată într-o zonă în care scoarța terestră se mișcă destul de rapid, rezultând o tasare puternică și acumulări substanțiale de sedimente. Aceste condiții deltaice au început în Cvartenar, când Dunărea a început să se reverse în bazinul Mării Negre. Geomorfologia actuală a câmpiei deltei arată interacțiunea râului și a mării în timpul Holocenului. Evoluția deltei este studiată prin utilizarea radiocarbonării. Principalele tipuri de facies de sedimente sunt; zăcăminte litorale marine, zăcăminte litorale lacustre, zăcăminte fluviale, zăcăminte de mlaștină și zăcăminte de loessoide.

Culegerea activă a datelor pedologice a început în Delta Dunării în 1975. Solurile din deltă au fost sondate la scară de 1:50.000. Datele au fost introduse într-o bază de date generală a solului la scara 1:50.000. Atributele date fiecărei unități cartografice (poligon) a bazei de date sunt numărul poligonului, tipul solului, subtipul, maturarea solului, textura suprafeței solului, forma reliefului, tipul de artefact, depozitul de cap, drenajul/inundabilitatea și utilizarea terenului. Studiul solului menționat mai sus și introducerea și interpretarea bazei de date au dus la o hartă a solului la scară de 1:100.000 și la acest raport științific. Solurile din Delta Dunării sunt strâns legate de geografia menționată mai sus și de evoluția holocenă a zonei.

Legenda hărții solului constă din 41 de unități de legendă a solului reprezentând 9 grupuri majore de sol; Soluri aluvionare, limnosoluri sau soluri subacvatice, soluri Gley, psammosoli și nisipuri, solonchaks (inclusiv Solonetz), Kastanozems,cernozioms, histosols și anthrosols. Solurile predominante sunt Solurile Gley și Histosolurile, urmate de Solurile aluvionare și Psammosolii. Apariția frecventă a solurilor Gley, histosolurilor și limnosolurilor subliniază valoarea ridicată a zonei ca zonă umedă.

Delta Dunării este a doua zonă umedă ca mărime din Europa dar și cea mai joasă și cea mai nouă regiune de câmpie, situată pe teritoriul a două țări: România și Ucraina. Suprafața totală a deltei este de 4 152 km2, din care 3 318 km2, sunt situate pe teritoriul țării noastre.

Delta Dunării este o câmpie aluvionară, într-un proces continuu de formare, dominată de zone mlăștinoase, cu formă de triunghi echilateral, în care se realizează un relief format dintr-o varietate de microforme pozitive și negative, prezentând o altitudine medie de 0,52 m. Hidrografia deltei este reprezentată de brațele Dunării, lacuri, bălți, mlaștini, lacuri, iac, canale și sahale. Dintre toate aceste elemente hidrografice, un loc important este ocupat de lacuri, care și-au redus drastic numărul de la 661 de lacuri în 1964 la doar 479 de lacuri în prezent.

Lacurile sunt distribuite în toată delta, iar după cum menționa P. Gâștescu în 1969, ele sunt concentrate în mai multe complexe lacustrale precum: Sireasa, Fortuna, Pardina, Matița-Merhei, Dranov, Gorgova-Isac, Rosu Puiu și Zătoanele. Lacurile Deltei preiau nevoia de apă de precipitații precum și canale, canale care acționează ca regulatori de apă, ajutând fie la alimentarea lacurilor cu apă, fie la drenarea apei din lacuri către brațe. Un alt proces deosebit de important în procesul de circulație a apei în Delta Dunării este evaporarea, proces care determină pierderea unei cantități mari de apă. Intervalul 2005-2010 surprinde lacurile din Delta Dunării într-o stare ecologică predominant bună pentru aproape toți compușii chimici, de la oxigen, la cupru, zinc, fier, nichel etc. Cele mai bune concentrații, care au asigurat o stare de mediu foarte bună, sunt pH-ul, oxigenul, fosforul, sulfatul, cromul, calciul și zincul, ceea ce sugerează o aciditate foarte scăzută și un nivel optim pentru înmulțirea și dezvoltarea peștilor, precum și a vegetației lacustre, în timp ce la polul opus, cu concentratii foarte nocive pentru animale, lacurile deltaice erau nichelul, fierul si cuprul, compusi chimici rezultati din procesul de dig, transport fluvial si deversari de ape uzate, si nu numai de catre populatia locala si/sau instalatiile industriale. zona Deltei, si care sunt foarte periculoase pentru viata pestilor, ducand la diminuarea sau chiar disparitia uneia sau mai multor specii de pesti si/sau specii de plante.