Înregistrarea și regularizarea minusurilor și plusurilor de inventar

Pe plan mondial, contabilitatea se confruntă cu cel mai profund proces de armonizare, determinat îndeosebi de noua configuraţie a relaţiilor economice internaţionale intrate într-un proces de globalizare generalizată sub impulsul circulaţiei. Reforma contabilă a început în România o dată cu adoptarea Legii contabilităţii nr. 82 în anul 1991. Acesta a instaurat sistemul contabil dualist, în care contabilitatea financiară este disociată de contabilitatea de gestiune, sistem inspirat din contabilitatea franceză. Procesul de reformă s-a dovedit a fi unul extrem de complex. Astfel, la numai şase ani de la introducerea „noului sistem contabil” s-a produs o schimbare radicală de direcţie definită prin armonizarea sistemului contabil românesc cu cel internaţional de inspiraţie anglo-saxonă, pe baza Standardelor Comitetului Internaţional de Contabilitate (ISAC), odată cu emiterea Ordinului Ministrului de Finanţe nr. 94/2001 şi 306/2002.
Pentru a reda situaţia economico-financiară a unei unităţi patrimoniale la un moment dat (de regulă la finele anului), legea a definit ca documente oficiale de prezentare Situaţiile financiare anuale. Acestea trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare, perfomanţei financiare, fluxurilor de trezorerie şi a celorlalte informaţii referitoare la activitatea desfăşurată. Imaginea nu poate fidela în interesul legii decât dacă întocmirea situaţiilor financiare anuale sunt precedate de inventarierea generală a elementelor de activ şi de pasiv deţinute de unitatea patrimonială. În acest sens, legea contabilităţii stabileşte termenele şi situaţiile în care inventarierea generală este obligatorie.
Scopul inventarierii este stabilirea situaţiei reale a patrimoniului fiecărei unităţi, prin cuprinderea tuturor elementelor patrimoniale precum şi a bunurilor şi a valorilor deţinute cu orice titlu, aparţinând altor persoane juridice sau fizice.
Prezenta lucrare îşi propune să abordeze câteva aspecte întâlnite frecvent în practică de către agenţii economici cu ocazia inventarierii generale şi să scoată în evidenţă astfel importanţa acestei acţiuni.
În cazul în care, situaţiile de mai sus, sunt inventariate toate elementele patrimoniale dintr-o gestiune, aceasta poate ţine loc de inventariere anuală, cu aprobarea administratorului, a ordonatorului de credite sau a persoanei care are obligaţia gestionării patrimoniului.
Inventarierea anuală a elementelor patrimoniale se face, de regulă, cu ocazia încheierii exerciţiului financiar, avându-se în vedere şi specificul activităţii unităţilor patrimoniale.
Disponibilităţile băneşti, cecurile cambiile, biletele la ordin, precum şi alte valori aflate în caseriile unităţior patrimoniale se inventariază în conformitate cu Regulamentul operaţiunilor de casă, emis de Banca Naţională a României.
Răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere, revine administratorului, care are obligaţia gestionării patrimoniului şi care elaborează şi transmite comisiilor de inventariere instrucţiuni scrise în acest sens, adaptate la specificul unităţii.
Inventarierea patrimoniului se efectuează de către comisii de inventariere, formate din cel puţin două persoane, numite prin decizie scrisă, emisă de administrator în care se menţionează, în mod obligatoriu, competenţa comisiei, numele responsabilului comisiei, modul de efectuare a inventarierii, gestiunile supuse inventarierii, data de începere şi terminare a operaţiunilor.
Din comisie nu pot face parte gestionarii depozitelor supuse inventarierii şi nici contabilii care ţin evidenţa gestiunii respective.
Membrii comiselor de inventariere nu pot fi înlocuiţi decât în cazuri bine justificate şi numai prin decizie scrisă, emisă de către cei care i-au numit.