Zidaria din caramida plina

Zidaria este cea mai veche si cea mai raspandita metoda de a construi peretii unei case. De-a lungul timpului zidaria a fost folosita la ridicarea piramidelor, apeductelor romane, podurilor si pana in zilele noastre, cand, cu toata diversificarea metodelor de a realiza structura de rezistenta a unei cladiri, inca a ramas o metoda de baza.
Evolutia produselor de zidarie, utilizate la realizarea structurilor de rezistenta, a cunoscut o evolutie sinuoasa, dar în acelasi timp constanta pe piata materialelor de constructie. Este cunoscut faptul ca, înca de la începuturile „industriei constructiilor”, zidariile au avut un rol însemnat în balanta solutiilor constructive. Daca în perioadele de început, solutiile au constat preponderent în realizarea constructiilor în sisteme constructive utilizând zidaria de piatra, la ora actuala se constata o diversificare si o specializare a materialelor pentru zidarie.
Unul dintre materialele de baza este liantul de legatura - mortarul.

Evolutia mortarelor pentru zidarie a cunoscut practic etape clare de dezvoltare, care pot fi clasificate astfel:
• mortare pe baze de argila cu adaosuri de calcare;
• mortare pe baza de var hidraulic utilizate în special în perioada de înflorire a Imperiului Roman;
• ultima categorie importanta este cea a mortarelor pe baza de ciment cu sau fara adaosuri.
Aceasta categorie se perfectioneaza continuu aparând diverse forme de mortar ce se adreseaza unei anumite categorii de bloc de zidarie.
În ceea ce priveste corpurile de zidarie, evolutia este putin diferita, formele cele mai primitive de realizare a blocurilor de zidarie au constat în realizarea de caramizi de argila „arse” la soare. Pentru a se limita fisurarea prin contractie a argilei, s-a introdus un material de armare, constituit din paie de grâu sau orz. Acest mod de realizare a blocurilor de zidarie se mai întâlneste si astazi în zone rurale, pentru constructii de importanta redusa sau în zone cu traditie în domeniu (spre exemplu Delta si zona dobrogeana). La începutul anilor ’90, din dorinta de a construi cât mai mult, desi în faza initiala nu existau suficiente mijloace de finantare, s-au utilizat caramizi presate, numite generic „terrablocuri”.

Studiile întreprinse în acea perioada au aratat ca, utilizând o argila corespunzatoare si respectând procesul tehnologic, se pot obtine materiale si, implicit, case cu caracteristici similare celor realizate cu produse ceramice.
Pe masura ce societatea s-a mai maturizat si problema cutremurelor a început sa se constientizeze în rândul populatiei, notiunea de ieftin a început sa fie asociata notiunii de nesiguranta.